Treptele personalităţii sau Ce am în comun cu gelatina

Zilele astea am ajuns la concluzia că sunt un fel de gelatină și sunt tare fericită. Una dintre cele mai grele încercări ale codependenței îmi este să aflu, ușor-ușor, cine sunt. Practic, aceasta este esența pasului patru din cei 12 pași Al-Anon, un pas care presupune completarea unui ghid (aproape nesfârșit) de întrebări, care mi-au dat mult de gândit.

De ce este o așa mare provocare și de ce mă bucur atât de mult de statutul de gelatină? Să vă spun mai întâi ce multe alte chestii am fost până acum:

O reclamă

Până la 20-și-ceva de ani am fost o reclamă la mine însămi. Știți cum se face o reclamă? În general, se dă un produs și se compară cu toate celelalte, iar apoi se proclamă faptul că produsul este “mai bun/ mai bio / mai alb / mai ieftin” . Există o comparație, implicită sau explicită. Și, chiar dacă produsul are zeci de fețe, majoritatea sunt lăsate la o parte și se insistă doar pe unele. Doar pe cele bune.

Eu eram aceea care avea note bune, era deșteaptă, era bună la pian, participa la olimpiadă și avea rezultate mai bune decât colegul sau colega de bancă. Dansam cel mai bine din clasă, cântam mai bine decât majoritatea, eram mai bună la chimie, eram mai cuminte decât ceilalți copii. Eram în sine o permanentă comparație cu oricine, cu orice și important nu era ce îmi doream cu adevărat, ci doar să câștig comprația.

În spatele imaginii mele se ascundeau toate informațiile pe care reclamele nu le spun sau le scriu în litere foarte foarte mici, lângă o steluță. De ce nu îmi chemam copiii la mine, de exemplu. Cât de singură mă simțeam. Și toate lucrurile despre familia mea pentru care pe atunci nici măcar nu cunoșteam cuvinte. De ce se dă mama cu un pas în spate când tata vine să o sărute, cu buzele țocăite? O întrebare pe care nu o formulam în cuvinte, ci doar o simțeam, ca o strângere neexplicată de inimă. Toate astea nu aveau loc în imaginea mea, eu spuneam doar ceea ce trebuie, ceea ce se potrivește, ceea ce îmi demonstra supremația. Ca un slogan.

O flacără

Eu nu îmi prea împart viața în ani, așa cum o fac cei mai mulți oameni, ci mi-o împart în iubiri. Mai întâi Marius, apoi Adrian, apoi Cătălin, apoi Viorel, apoi Emanuel, apoi… Pentru fiecare am “ars” diferit și în culori care mare de care, așa cum învățăm la chimie. A fost interesant și intens. Flacăra emană energie și îi încălzește și pe ceilalți. Cam așa și eu, cu o singură problemă, codependentă: flacăra are mereu nevoie de combustibil. Aveam nevoie să mă simt iubită, aveam nevoie să fie nevoie de mine, aveam nevoie să mi se spună cine sunt, pentru că eu, singură, nu știam.

Un abur

Și când acest cuvânt, codependență, mi-a intrat în vocabular, am pășit cu dreptul într-un univers de oameni care în mod oficial nu știu cine sunt. Pentru că mereu s-au preocupat de alții și nu s-au oprit să se întrebe nimic despre ei. M-am avântat cu mâinicile suflecate în toate exercițiile de autocunoaștere posibile. Am răspuns la chestionare, m-am analizat, m-am ascultat, am meditat, am scris aici. Mă așteptam să mă pocnească revelația mereu la următoarea și următoare întrebare, dar niciodată nu se întâmpla asta. Eram un abur, care uneori semene cu o formă, dar când voiam să-l prind mai bine îmi trecea printre degete și se schimba mereu. Cum să nu îmi pot prinde propriile emoții și propriile gânduri? Poate fi ceva mai supărător de atât?
Și-mi părea rău și mă uitam cu ciudă la toți care erau siguri de ei.

O gaură neagră

Așa cum am scris aici și aici, partea cea mai cheltuitoare a energiei mele

O gelatină

Nu m-a pocnit nici o revelație cu bâta de baseball. Nu este rezultatul însumat al unui chestionar psihologic aplicat. Nu este nici măcar un tip de personalitate, dar gelatina este cu siguranță ceea ce mă descrie cel mai bine.

Încep să am o consistență interioară și nu prea. Când vreau să îmi testez fermitatea convingerilor și îmi împung cu degetul o idee sau alta, el se afundă ca într-o budincă. Par stabilă, dar la cel mai mic dezechilibru încep să tremur din toate moleculele. Nu știu exact ce vreau, dar cam știu ce vreau. Nu știu exact cine sunt, dar am o idee. Nu sunt hotărâtă atunci când fac o alegere, dar cel puțin știu să nu mă mai uit în urmă și să mă înnebunesc întrebându-mă “dar oare n-ar fi fost mai bine să…”

Nu sunt cine credeam eu că am să fiu și nici nu am o personalitate atât de “solidă” pe cât mi-aș fi dorit-o. Dar cine este? Mă uit în jurul meu și văd oameni fragili, cu întrebări, cu frământări. Poate că acum este un pic mai potrivit să mă compar cu ceilalți și să nu îmi mai doresc să fiu un supra-om bine conturat pe toate fețele și toate colțurile. De cele mai multe ori îmi vine să îi iau în brațe și să le spun că it’s ok. E în regulă. Și asta mă face și pe mine, gelatina, să mă simt în regulă.

Pe cine să cred?

Nu știu să vă citez exact, dar sună cam așa:
“În fiecare zi, când te trezești, ai de luat o hotărâre: Am de gând să cred astăzi toate răutățile pe care le spun ceilalți despre mine?”

Citatul este din The Help – filmul. De când l-am văzut, am încercat să îl folosesc ca pe un motto personal, deși mai degrabă i s-ar potrivi titlul de “strigăt de luptă”. Eu îi spun “luptă”, pentru că sunt o persoană mai dramatică și îmi place mereu să mă aflu în conflict cu ceva, dar ca să stabilim un vocabular comun, majoritatea dintre codependenți ar numi vindecarea pur și simplu ca o întoarcere la normalitate.

Opiniile celorlalți sunt în sine un întreg front de bătălie în care se înfruntă dependența de dragoste și dorința de a iubi sincer și neviciat. Dar care este legătura dintre cele două?

De mici, am fost învățați faptul că opiniile celorlalti sunt IMPORTANTE. De exemplu, nu trebuie să se afle ce se întâmplă în casă, pentru că vorbesc vecinii. Copiii învață foarte repede și de mici să fie foarte grijulii la capitolul imagine, de aceea majoritatea sunt cuminți, foarte buni la învățătură, gata oricând să sară în ajutor. Cuvintele celorlalți – “Ești o fetiță foarte bună/ foarte obraznică” – iau locul propriilor aprecieri.

Tot de mici, pentru că opiniile celorlalți au devenit atât de importante pentru noi, ne construim tot felul de mecanisme de a obține apreciere. Pentru că nu ne putem da singuri de valoarea noastră, singura ei măsură devin giumbușlucurile pe care le facem pentru a deveni preferații oricui. Și în acest fel se instalează dependenta de dragoste, echivalentă cu dependența de apreciere din partea celorlalți.

Până acum parcă nimic nu pare atât de problematic. A fi săritor, loial, cu bun simț simț, excelând în toate cele – de ce este asta ceva rău, ar întreba oricine? Este simplu: o dată ce creștem începem să găsim relații importante în care partnerii spun cu voce tare lucrurile pe care noi ne chinuim din răsputeri să le ținem ascunse din copilărie – vina, rușinea, inadecvarea. Când cineva te pune la pământ în fiecare zi cu astfel de “aprecieri”, atunci a depinde de opinia celorlalți devine o proverbială groapă pe care singuri ne-am săpat-o. Într-o astfel de relație, majoritatea codependenților nu rămân din cauză că nu au curajul să plece, ci dintr-un motiv mult mai tragic: pentru că în sinea lor încep să creadă tot ceea ce li se spune despre ei însisi. Acesta ne face să avem cu atât mai mult nevoie de dragoste, care acum devine acum o dependență aproape chimică de cel mai mic cuvânt sau gest de apreciere.

Începe apoi lupta cu codependența și înveți, greu, să nu îti mai “pese” de ceea ce spun ceilalti despre tine. Apar aici însă două probleme. Prima este faptul că, atunci când demolezi cu totul imaginea interioară pe care ți-ai clădit-o din opiniile altora, nu mai rămâi cu nimic. A doua este că acest “nimic” nu rămâne atât de vid pe cât sugerează cuvântul, ci este umplut de o voce care pare foarte profundă și care îți spune că ești “greșit” și că toți cei care îndrăznesc să îți spună altfel despre tine de fapt nu te cunosc suficient.

În privința primei probleme, pasul patru din terapia Al-Anon este de mare ajutor. Practic, este un îndemn la o profundă și sinceră autocunoaștere.

În privința celei de-a doua probleme, am încercat să conștientizez că acea voce “cea mai profundă” își are de fapt proveniența din copilărie, deoarece toate credințele ei sunt puternic înrădăcinate, cum numai manierele de la masă ar putea să fie. Am scris despre ea aici.

În fine, în final, mi-a mai apărut o problemă în a nu-i crede pe ceilalți. Când iau hotârâri din astea drastice, ornate cu câte un “niciodată” sau “în viața mea n-am să mai…” este un semn clar că nu sunt hotărâri bune. Am prieteni care mă văd cu ochi mai buni decât aș putea eu vreodată să o fac – să îi cred pe ei sau să îmi cred vocea interioară care îmi șoptește perfid în ureche în continuu că nu sunt bună de nimic?

Cu greu, cu foarte mare greu, aleg varianta să îmi cred prietenii. Și atunci asta nu înseamnă că și acum depind de opiniile lor?

Nu, pentru că procesul s-a schimbat. Acum am încredere în opinia lor și nu mai acord această încredere oricărui necunoscut care are câte o părere despre mine. Pentru că mi-am schimbat comportamentul, nu mai sunt dependentă nici de iubirea lor, și nici de părarea lor, doar le acord o mare greutate. Apoi, am învățat mult mai bine să disting cine îmi este prieten și cine nu și știți ce am aflat? Dintre toți, toți prietenii și chiar și toți “dușmanii” mei, eu câștig cu detașare titlul de cel mai aprig dușman al meu.

Așa că în fiecare zi am de făcut o alegere: am să cred toate răutățile pe care mi le spun eu despre mine sau nu?