You are currently browsing the category archive for the ‘cei 12 pasi’ category.
Zilele astea am ajuns la concluzia că sunt un fel de gelatină și sunt tare fericită. Una dintre cele mai grele încercări ale codependenței îmi este să aflu, ușor-ușor, cine sunt. Practic, aceasta este esența pasului patru din cei 12 pași Al-Anon, un pas care presupune completarea unui ghid (aproape nesfârșit) de întrebări, care mi-au dat mult de gândit.
De ce este o așa mare provocare și de ce mă bucur atât de mult de statutul de gelatină? Să vă spun mai întâi ce multe alte chestii am fost până acum:
O reclamă
Până la 20-și-ceva de ani am fost o reclamă la mine însămi. Știți cum se face o reclamă? În general, se dă un produs și se compară cu toate celelalte, iar apoi se proclamă faptul că produsul este “mai bun/ mai bio / mai alb / mai ieftin” . Există o comparație, implicită sau explicită. Și, chiar dacă produsul are zeci de fețe, majoritatea sunt lăsate la o parte și se insistă doar pe unele. Doar pe cele bune.
Eu eram aceea care avea note bune, era deșteaptă, era bună la pian, participa la olimpiadă și avea rezultate mai bune decât colegul sau colega de bancă. Dansam cel mai bine din clasă, cântam mai bine decât majoritatea, eram mai bună la chimie, eram mai cuminte decât ceilalți copii. Eram în sine o permanentă comparație cu oricine, cu orice și important nu era ce îmi doream cu adevărat, ci doar să câștig comprația.
În spatele imaginii mele se ascundeau toate informațiile pe care reclamele nu le spun sau le scriu în litere foarte foarte mici, lângă o steluță. De ce nu îmi chemam copiii la mine, de exemplu. Cât de singură mă simțeam. Și toate lucrurile despre familia mea pentru care pe atunci nici măcar nu cunoșteam cuvinte. De ce se dă mama cu un pas în spate când tata vine să o sărute, cu buzele țocăite? O întrebare pe care nu o formulam în cuvinte, ci doar o simțeam, ca o strângere neexplicată de inimă. Toate astea nu aveau loc în imaginea mea, eu spuneam doar ceea ce trebuie, ceea ce se potrivește, ceea ce îmi demonstra supremația. Ca un slogan.
O flacără
Eu nu îmi prea împart viața în ani, așa cum o fac cei mai mulți oameni, ci mi-o împart în iubiri. Mai întâi Marius, apoi Adrian, apoi Cătălin, apoi Viorel, apoi Emanuel, apoi… Pentru fiecare am “ars” diferit și în culori care mare de care, așa cum învățăm la chimie. A fost interesant și intens. Flacăra emană energie și îi încălzește și pe ceilalți. Cam așa și eu, cu o singură problemă, codependentă: flacăra are mereu nevoie de combustibil. Aveam nevoie să mă simt iubită, aveam nevoie să fie nevoie de mine, aveam nevoie să mi se spună cine sunt, pentru că eu, singură, nu știam.
Un abur
Și când acest cuvânt, codependență, mi-a intrat în vocabular, am pășit cu dreptul într-un univers de oameni care în mod oficial nu știu cine sunt. Pentru că mereu s-au preocupat de alții și nu s-au oprit să se întrebe nimic despre ei. M-am avântat cu mâinicile suflecate în toate exercițiile de autocunoaștere posibile. Am răspuns la chestionare, m-am analizat, m-am ascultat, am meditat, am scris aici. Mă așteptam să mă pocnească revelația mereu la următoarea și următoare întrebare, dar niciodată nu se întâmpla asta. Eram un abur, care uneori semene cu o formă, dar când voiam să-l prind mai bine îmi trecea printre degete și se schimba mereu. Cum să nu îmi pot prinde propriile emoții și propriile gânduri? Poate fi ceva mai supărător de atât?
Și-mi părea rău și mă uitam cu ciudă la toți care erau siguri de ei.
O gaură neagră
Așa cum am scris aici și aici, partea cea mai cheltuitoare a energiei mele
O gelatină
Nu m-a pocnit nici o revelație cu bâta de baseball. Nu este rezultatul însumat al unui chestionar psihologic aplicat. Nu este nici măcar un tip de personalitate, dar gelatina este cu siguranță ceea ce mă descrie cel mai bine.
Încep să am o consistență interioară și nu prea. Când vreau să îmi testez fermitatea convingerilor și îmi împung cu degetul o idee sau alta, el se afundă ca într-o budincă. Par stabilă, dar la cel mai mic dezechilibru încep să tremur din toate moleculele. Nu știu exact ce vreau, dar cam știu ce vreau. Nu știu exact cine sunt, dar am o idee. Nu sunt hotărâtă atunci când fac o alegere, dar cel puțin știu să nu mă mai uit în urmă și să mă înnebunesc întrebându-mă “dar oare n-ar fi fost mai bine să…”
Nu sunt cine credeam eu că am să fiu și nici nu am o personalitate atât de “solidă” pe cât mi-aș fi dorit-o. Dar cine este? Mă uit în jurul meu și văd oameni fragili, cu întrebări, cu frământări. Poate că acum este un pic mai potrivit să mă compar cu ceilalți și să nu îmi mai doresc să fiu un supra-om bine conturat pe toate fețele și toate colțurile. De cele mai multe ori îmi vine să îi iau în brațe și să le spun că it’s ok. E în regulă. Și asta mă face și pe mine, gelatina, să mă simt în regulă.

Nu știu să vă citez exact, dar sună cam așa:
“În fiecare zi, când te trezești, ai de luat o hotărâre: Am de gând să cred astăzi toate răutățile pe care le spun ceilalți despre mine?”
Citatul este din The Help – filmul. De când l-am văzut, am încercat să îl folosesc ca pe un motto personal, deși mai degrabă i s-ar potrivi titlul de “strigăt de luptă”. Eu îi spun “luptă”, pentru că sunt o persoană mai dramatică și îmi place mereu să mă aflu în conflict cu ceva, dar ca să stabilim un vocabular comun, majoritatea dintre codependenți ar numi vindecarea pur și simplu ca o întoarcere la normalitate.
Opiniile celorlalți sunt în sine un întreg front de bătălie în care se înfruntă dependența de dragoste și dorința de a iubi sincer și neviciat. Dar care este legătura dintre cele două?
De mici, am fost învățați faptul că opiniile celorlalti sunt IMPORTANTE. De exemplu, nu trebuie să se afle ce se întâmplă în casă, pentru că vorbesc vecinii. Copiii învață foarte repede și de mici să fie foarte grijulii la capitolul imagine, de aceea majoritatea sunt cuminți, foarte buni la învățătură, gata oricând să sară în ajutor. Cuvintele celorlalți – “Ești o fetiță foarte bună/ foarte obraznică” – iau locul propriilor aprecieri.
Tot de mici, pentru că opiniile celorlalți au devenit atât de importante pentru noi, ne construim tot felul de mecanisme de a obține apreciere. Pentru că nu ne putem da singuri de valoarea noastră, singura ei măsură devin giumbușlucurile pe care le facem pentru a deveni preferații oricui. Și în acest fel se instalează dependenta de dragoste, echivalentă cu dependența de apreciere din partea celorlalți.
Până acum parcă nimic nu pare atât de problematic. A fi săritor, loial, cu bun simț simț, excelând în toate cele – de ce este asta ceva rău, ar întreba oricine? Este simplu: o dată ce creștem începem să găsim relații importante în care partnerii spun cu voce tare lucrurile pe care noi ne chinuim din răsputeri să le ținem ascunse din copilărie – vina, rușinea, inadecvarea. Când cineva te pune la pământ în fiecare zi cu astfel de “aprecieri”, atunci a depinde de opinia celorlalți devine o proverbială groapă pe care singuri ne-am săpat-o. Într-o astfel de relație, majoritatea codependenților nu rămân din cauză că nu au curajul să plece, ci dintr-un motiv mult mai tragic: pentru că în sinea lor încep să creadă tot ceea ce li se spune despre ei însisi. Acesta ne face să avem cu atât mai mult nevoie de dragoste, care acum devine acum o dependență aproape chimică de cel mai mic cuvânt sau gest de apreciere.
Începe apoi lupta cu codependența și înveți, greu, să nu îti mai “pese” de ceea ce spun ceilalti despre tine. Apar aici însă două probleme. Prima este faptul că, atunci când demolezi cu totul imaginea interioară pe care ți-ai clădit-o din opiniile altora, nu mai rămâi cu nimic. A doua este că acest “nimic” nu rămâne atât de vid pe cât sugerează cuvântul, ci este umplut de o voce care pare foarte profundă și care îți spune că ești “greșit” și că toți cei care îndrăznesc să îți spună altfel despre tine de fapt nu te cunosc suficient.
În privința primei probleme, pasul patru din terapia Al-Anon este de mare ajutor. Practic, este un îndemn la o profundă și sinceră autocunoaștere.
În privința celei de-a doua probleme, am încercat să conștientizez că acea voce “cea mai profundă” își are de fapt proveniența din copilărie, deoarece toate credințele ei sunt puternic înrădăcinate, cum numai manierele de la masă ar putea să fie. Am scris despre ea aici.
În fine, în final, mi-a mai apărut o problemă în a nu-i crede pe ceilalți. Când iau hotârâri din astea drastice, ornate cu câte un “niciodată” sau “în viața mea n-am să mai…” este un semn clar că nu sunt hotărâri bune. Am prieteni care mă văd cu ochi mai buni decât aș putea eu vreodată să o fac – să îi cred pe ei sau să îmi cred vocea interioară care îmi șoptește perfid în ureche în continuu că nu sunt bună de nimic?
Cu greu, cu foarte mare greu, aleg varianta să îmi cred prietenii. Și atunci asta nu înseamnă că și acum depind de opiniile lor?
Nu, pentru că procesul s-a schimbat. Acum am încredere în opinia lor și nu mai acord această încredere oricărui necunoscut care are câte o părere despre mine. Pentru că mi-am schimbat comportamentul, nu mai sunt dependentă nici de iubirea lor, și nici de părarea lor, doar le acord o mare greutate. Apoi, am învățat mult mai bine să disting cine îmi este prieten și cine nu și știți ce am aflat? Dintre toți, toți prietenii și chiar și toți “dușmanii” mei, eu câștig cu detașare titlul de cel mai aprig dușman al meu.
Așa că în fiecare zi am de făcut o alegere: am să cred toate răutățile pe care mi le spun eu despre mine sau nu?

A man is walking along a cliff and all of a sudden he loses his balance, slips and falls off. Fortunately he has the presence of mind to grab onto the ledge, and is hanging there for dear life. He hangs and hangs and finally he yells out, ‘Is there anybody up there who can help me?’ But there is no answer. He keeps calling and calling, ‘Is there anybody up there who can help me?’ Finally this big bellowing voice calls back, ‘This is God, I can help you, just let go and trust.’ Next thing you hear is, ‘Is there anybody else up there who can help me?’
Sunt bună prietenă cu un băiețel care are sub un an și învață să meargă. Deocamdată, nu se pricepe foarte bine, dar compensează prin entuziasm. După câțiva metri, acoperiți cu repeziciune se prăbușește în brațele mamei, incapabil să se oprească prin forțe proprii. Când cade din picioare, ne privește cu o mutră simpatică și atât de lipsită de orice frustrare sau nervozitate, încât am devenit fana lui numărul unu.
Îmi doresc, din tot sufletul, să îmi tratez propriile căderi ca prietenul meu de un anișor.
Ce înseamnă, de fapt, o “cădere”? Este un termen folosit mult în terapia dependențelor care înseamnă să îți reiei un obicei prost. Prima țigară, după câțiva ani de lăsat de fumat; un pahar, mereu doar acest singur pahar, în cazul alcoolicilor sau, în cazul codependenților să revii la o atitudine mai veche spre care știi că nu e bine să te întorci.
Unul dintre cele mai proaste obiceiuri ale mele era faptul că trebuia să știu. Să știu cu siguranță unde este X, ce face Y, despre ce au vorbit între ei și cum mă afectează asta pe mine. Este adevărat, sunt lucruri pe care le învățăm din copilărie ca să pară că viața conține mai puțin necunoscute – mama se ducea să-l caute pe tate prin crâșme ca să-l vadă cu ochii ei și să știe. Dar codependența este ceva ce a răspândit nevoia asta, ca o molimă, spre alți oameni. Spre iubiți, prieteni, colegi.
Mi-a fost greu să mă împac cu gândul că oamenii decid singuri cât de mult se dezvăluie în fața mea. Mi se părea semn de neprietenie sau chiar dușmănie să nu mi se povestească tot. Așa că, timp de câțiva ani, am luptat împotriva nevoii de a ști tot așa cum alcoolicii se luptă cu nevoia de a bea un pahar.
Let go and let God. Live and let live – două slogane aproape intraductibile în limba română, pe care le-am spus de sute de ori în capul meu ca să mă opresc din a-mi băga nasul unde nu-mi fierbe oala.
“Căderea” am avut-o săptămâna trecută, când a TREBUIT să știu. A fost o experiență atât de ciudată, încât îmi vine aproape să o asociez cu o ieșire din corp, deși nu a fost nici o bucățică de paranormal implicată. Ce ciudat este să fii conștientă că nu trebuie să faci ceva, dar totuși să faci. Cât de străină mi-am părut mie însămi în timp ce mintea mea făcea calcule și croia modalități în care puteam să aflu. Cât de clar s-a văzut urâtul din mine scos la lumina zilei de acolo de unde fusese ascuns atât de mult timp.
Partea cea mai grea la o cădere este fix capacitatea de a te vedea clar în acele momente și de a ști cât de mult greșești. Iar rușinea și vinovăția te copleșesc instant și devii pe loc cel mai aspru judecător al tău.
Și ce este de făcut “după”? Am plâns, o bucată. Mi-am făcut mii de reproșuri că nu am învățat nimic, o altă bucată. Am încercat să mă încurajez, dar totul a sunat atât de fals în capul meu încât am lăsat-o baltă.
Până la urmă, m-am împăcat cu gândul că pot fie să mă opresc pentru totdeauna, fie să mă ridic și să merg mai departe pe drumul pe care l-am început. Până la urmă, ce s-ar întâmpla dacă un copil, atunci când învață să meargă, ar decide după doar câteva căzături că nu va putea păși niciodată pe forțe proprii?
Revenim deci la Pasul 1.

Acum două seri, m-am aşezat pe podea, cu laptopul în braţe şi am început un email cu “dragul meu”. Mesajul era adresat unui fost iubit, actual prieten, situat în acea zonă înceţoşată de la mijloc în care nimeni nu mai ştie foarte bine care sunt graniţele.
“Dragul meu” mi-a ocupat vreo câţiva ani din viaţă, o parte frumoşi şi intenşi, o altă parte plini de reproşuri, mesaje fără răspuns, tăceri lungi, nesiguranţă, indiferenţă, suferinţă acută. M-a rănit, l-am rănit. Am dat vina pe el pentru tot şi din cauza asta resentimentele mi-au ocupat jumătate din inimă.
Aveţi şi voi astfel de persoane în viaţa voastră. Sunt acei oameni care pot să vă întoarcă sufletul pe dos pentru că nu răspund la sms-uri la fel de repede pe cât o făceau altă dată sau în faţa cărora simţiţi că vă ofiliţi pentru se poartă din ce în ce mai rece. Sunt oamenii pe care îi iubim mai mult decât orice şi fără de care simţim că nu putem înfrunta viaţa. Ne speriem că “vindecarea” înseamnă să renunţăm la ei, dar nu este nici pe departe vorba despre aşa ceva: înseamnă doar să nu mai avem nevoie de ei pentru a fi întregi, a face parte din viaţa lor nu mai este o necesitate, ci o bucurie. Eliminăm dependenţa, ca să rămână doar dragostea.
Am început emailul direct din “carne vie”, cu acele lucruri care rămăseseră nerostite şi care erau tabu – în parte pentru că mă răneau pe mine, în parte pentru că lui îi era mai comod să le treacă sub tăcere. Era pentru prima dată când puteam privi lucrurile fără să-mi fie frică de ceea ce văd şi fără să îmi mai neg rolul pe care îl avusesem desfăşurarea lucrurilor; puteam în sfârşit să recunosc în faţa propriei persoane şi în faţa lui exact ce se întâmplase şi să îmi aşez cuvintele în mesaj ca un pachet de cărţi aşezate pe masă fără frică. Mi-am putut asuma responsabilitatea, mi-am putut cere iertare, am putut să aşez în sfârşit acea limită clară.
După ce am trimis emoţii, nu fără emoţii, l-am recitit de câteva ori. Şi de-abia atunci mi-am dat seama că în faţa mea era un pas patru (m-am privit fără frică), un pas cinci (mi-am recunoscut greşelile şi responsabilitatea) şi un pas nouă (am reparat ce am mai putut).
PS: nu am primit încă răspunsul la email, dar nici viaţa mea nu mai depinde de asta

De multe ori, mă simt prinsă într-un cerc vicios al furiilor.
Mi se întâmplă de fiecare dată când mi se deschide o rană mai veche de la un stimul nou, aşa cum se mai enervează gospodinele şi fac criză de nervi când văd o şosetă murdară care le reaminteşte faptul că Ionel nu le ajută niciodată la curăţenie în casă. Mă enervez cumplit. Încep să fierb şi să-mi simt plămânii ca nişte baloane umplute cu jar. Fiind ceva foarte observabil dinafară (pentru că sunt şi o persoană mai uşor de citit decât o versiune prescurtată şi adaptată a lui “Prinţesa şi Broasca”), sunt inevitabil întrebată “dacă am păţit ceva?”.
Aici intervine primul principiu Al-Anon pe care îl folosesc. Dacă înainte aş fi spus “nimic” şi aş fi căutat să pufăi mai departe ca Puff the Magic Dragon, acum încerc să spun ce anume mi se întâmplă: ce mi-a declanşat reacţia şi care este fondul ei mai profund.
Aşa cum mi s-a întâmplat şi azi, de aici pot urma o serie întreagă de stări şi întâmplări care mi se înghesuie înăuntru ţipând care mai de care. Ce este şi mai rău, ca foarte silitoare “elevă” Al Anon, codependentă în recuperare şi aspirantă spre iluminare, ştiu că nu este bine să fiu nervoasă, aşa că mai există încă o voce stridentă şi enervantă care îmi spune mereu “Ce eşti nervoasă? Ştii ca nu-i bine! Ştii că nu-i bine! De ce eşti? Hai nuuuuuuuu maaaaaaaaaaaaaaaaai fiiiiiiiiiiiii!” Ce este şi mai şi mai rău, este că de obicei lucrurile astea se întâmplă în faţa oamenilor cu care aş vrea să îmi vindec relaţia, fiind conştientă de faptul că nervii tocmai au pierdut terenul cu greu câştigat în ultimul timp.
Aşa că, în doar câteva minute, am trecut de la “a găsi o şosetă” la a exploda de nervi, împotriva tuturor şi împotriva mea însăşi.
În această stare, am decis să aplic al doilea instrument învăţat de la Al-Anon. Să iau o pauză, să respir. Să mă detaşez. Şi astfel, cu o cafea în mână, aşezată pe o bucată rece de piatră care speram să îmi “răcească” şi creierul, am început să vorbesc cu mine însămi (nu cu glas tare, să nu mă ridice jandarmii). Am trecut peste stupiditatea gestului: dacă eu sunt una şi ştiu deja tot ce ştie mintea mea, cu ce să mă mai ajute să vorbesc cu mine însămi?
În mod paradoxal, m-a ajutat. Mi-am povestit, ca şi cum aş povesti unei prietene, exact ce mi s-a întâmplat, pas cu pas. Când mă enervam şi mă încurcam, îmi spuneam “să recapitulăm”. Şi reluam povestea, despărţită în episoade, iar episoadele în cadre separate. În felul acesta, deşi mintea mea deja ştia tot ce mi se întâmplase, am reuşit să capăt o oarecare distanţă şi să văd lucrurile mai clar.
A venit momentul să aplic al treilea instrument pe care l-am învăţat tot la Al-Anon. Şi anume, să analizez fiecare acţiune din perspectiva Pasului unu. Acţiunea asta puteam să o controlez? Puteam să o fac altfel? Dar acţiunea asta? Îmi depăşeşte cumva limitele? Ţine de alegerea altcuiva? M-am înfuriat pentru ceva ce oricum era dincolo de puterile mele?
În felul acesta, am reuşit să descâlcesc ghemul şi să ajung exact la punctul în care se încâlcise tot. Mă înfuriasem teribil din cauza unul lucru pe care nu îl puteam controla şi pe care nu-mi rămăsese, de fapt, decât să îl accept. Nervii, starea de agitaţie, impresia că se prăbuşise lumea pe mine erau doar un simplu rezultat al faptului că nu aplicasem “pasul 1″ într-o situaţie simplă.
În momentul în care mi-am dat seama de asta am răsuflat uşurată, am zâmbit şi i-am mulţumit părţii din mine care a avut răbdare să mă asculte. Totodată, am realizat câte lucruri folositoare învăţ la grup şi cât de “altfel” era viaţa mea înainte să fac acest lucru.

se spune ca atunci cand faci un pas mic spre univers, Universul face un salt enorm catre tine;
nu ştiam că povestea de mai jos va avea continuare. a fost, cred, pentru prima dată când am decis să nu mă mai comport codependentă. să las lucrurile in pace si sa beau o cafea in schimb; am schimbat adevarul pe care TREBUIA sa il aflu cu cititul unei carti.
“let go and let God”, spune un slogan Al Anon. am zis ca era timpul sa incerc macar prima parte.
si in chiar aceeasi zi, dupa ce am luat decizia, universul si-a rearanjat particulele, adevarul a venit spre mine si era mai frumos decat si-l inchipuia mintea mea ca o panza de paianjen pentru ganduri negre.
e extraordinar cat de putin a trebuit sa fac pentru a experimenta si a doua parte a sloganului.

În ultima zi a anului, mă întorceam pe tren după ce am dat ochi în ochi cu Dezechilibrul în persoană. Ok, dezechilibrul ăsta are un nume, un nume de băiat cu care împărţisem o frumoasă poveste de dragoste, care m-a dat peste cap câţiva ani buni. Relaţia s-a terminat greu, nu printr-o tăietură, ci ca o funie roasă din ce în ce mai tare, până se destramă în patru şi pocneşte împletitura. Am suferit la fiecare rosătură: când nu-mi dădea telefon în ziua stabilită – harşti; când s-a mutat din locul în care trăiserăm împreună – harşti; când şi-a găsit un job mai bun – harşti; când a fost prea ocupat să ne mai întâlnim – harşti; când s-a lăsat de fumat – harşti; când devenea treptat altă persoană decât cea pe care o cunoscusem – harşti, harşti, harşti.
M-am văzut cu el, după un an jumătate. A venit să mă aştepte la gară cu familia – soţia însărcinată şi doi copii. Cea mică m-a apucat imediat de deget; băiatul mi-a sărit în braţe înainte să apuc să-i spun până şi numele. Am luat un prânz delicios gătit de el, l-am văzut cum este tată pentru copii şi cum se preface că este dur ca să-i convingă să doarmă. M-am uitat la vesta de lână în carouri aşezată peste cămaşă, exact aşa cum îmi închipui că este un cap de familie. L-am ascultat cântând la chitară şi chinuindu-se să-şi aducă aminte o melodie pe care o cântam mereu împreună. Ne-am sărutat pe obraz, mi-am luat la revedere şi am plecat.
Există, în Mănâncă, roagă-te, iubeşte, un pasaj în care autoarei îi apare în vis un maestru, la malul mării, şi îi spune să oprească valurile. După ce şi-a făcut tot felul de scheme de stăpânit marea, maestrul a râs şi i-a spus că e imposibil. Ce poţi face este să o priveşti.
Asta mi-a venit în minte, pe drumul de întoarcere. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să opresc marea. Lucrurile au continuat să meargă bine-mersi, în timp ce eu plângeam pe ţărmul lor, bătând din picior şi neconvenindu-mi cum sunt. Şi după atâta timp, eram într-un tren, eu, aceeaşi, cea care iubise, cea care pierduse, cea care suferise, cea care a luat prânzul şi se uita acum pe geam. În toată povestea, eu fusesem singura constantă; nu mi se modificase nici o substanţă a sufletului, vedeam aceleaşi culori, respiraţia mea se mişca în continuare în sus şi în jos.
În tot timpul acesta, căutasem echilibrul ca pe… cum să zic… un fel de formă de turnat prăjituri. Cum să îmi modelez eu sufletul şi fiinţa într-o formă anume ca să-mi fie bine mereu; şi ce decizii să iau în funcţie de şablonul acesta, să mă asigure că sunt cele mai bune pentru situaţia dată.
Acolo, în tren, mi-am dat seama că nu mă uitam după ce trebuie. Ce decizie aş fi putut eu lua pentru a opri marea? Nici una. Ce formă de gata-turnată mi-ar fi asigurat mie navigarea lină prin acea suferinţă? Nici una. Unde era singurul meu punct de reper, acela care ar fi rămas neschimbat indiferent de întâmplări? Acolo, în persoana aceea care se uita pe geam şi se gândea. În tot acest timp aş fi putut să râd, să plâng, să mă apuc de olărit, să îmi iau vreun doctorat… nu ar fi existat nici o diferenţă decât, eventual, să-mi fi fost mie mai bine.
Fusese totul, exact cum scrie la manual, “în mine”.
Şi aşa mi s-a împlinit şi dorinţa pentru 2009.

Unul dintre lucrurile în care cred foarte mult este că “primeşti ceea ce dai”, respectiv, “culegi ceea ce ai semănat”.
Este suficient să mă uit la felul în care reacţionează oamenii din jurul meu, unul la altul, respectiv la mine şi să înţeleg cu ochi limpezi că atacă atunci când se cred atacaţi; că se ascund în carapace atunci când se cred controlaţi; că dobândesc încredere în ei atunci când sunt trataţi ca fiind de încredere, dai dragoste necondiţionată, primeşti dragoste necondiţionată ş.a.m.d. Asta se numeşte “a reacţiona”.
Eu reacţionez foarte mult. Primesc o palmă, dau un pumn. (Vorbesc metaforic). Primesc iubire, dau înapoi o grămadă de iubire. Dar asta este partea uşoară.
Partea grea este să rup cercul. Am auzit într-o zi expresia “curajul de a da altceva decât ceea ce primeşti”; pentru mine, asta înseamnă să primesc cu iubire pe cineva care încărcat de nori negri; să-i înconjur de iubire pe cei ghemuiţi în ei însuşi. Atunci cercul se rupe; când primesc iubire, oamenii încep să trimită, şi ei, iubire. Când dau iubire, încep să fiu înconjurată numai de oameni care vor să mă iubească.
Sigur că nu e simplu, dar pentru mine este ceea ce îi defineşte pe sfinţi sau pe maeştrii spirituali de restul oamenilor. Aleg, de fiecare dată, să aibă un singur răspuns la orice: iubire.
Cunoaşteţi oameni care sunt capabili să facă asta, sunt sigură. Sunt un pic mai luminoşi decât noi restul, parcă plutesc şi nu te poţi simţi decât “topit” în prezenţa lor.
Ei sunt, pentru mine, adevăraţii curajoşi ai vieţii.

Există o idee care îmi place foarte mult în Pasul trei şi pe care am găsit-o repetată, în mii de feluri şi chipuri, în cam tot ce am citit.
Pasul trei zice aşa: “Am decis să ne încredinţăm voinţa şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum şi-l închipuie fiecare dintre noi“.
Recent, l-am citit într-o formă mai digerabilă pentru mine, într-un roman amuzant şi foarte bun de descreţit frunţile mai ales în mijlocul încercărilor încrâncenate de a ne vindeca: un proprietar de băcănie dărăpănată o spune acolo foarte frumos şi simplu.
“Ce se întâmplă în viaţa noastră este voinţa lui Dumnezeu. Dacă suntem sau nu fericiţi, este alegerea noastră.”
Partea cu voinţa lui Dumnezeu a fost dintotdeauna destul de greu de digerat pentru mine, aşa cum ştiu că este pentru toţi codependenţii, credincioşi sau nu. Până la urmă, jobul meu principal de până acum a fost să fac tot felul de prostii sau lucruri deştepte, după care să le re-fac în capul meu de mii de ori, îngrijorată de felul în care îmi vor afecta viaţa.
Şi, cum îmi mai vin din când în când tot felul de mini-revelaţii când îmi pun câte o şosetă în picioare, am avut şi astăzi una, la trimiterea unui email. Am scris despre ceva sensibil; m-am gândit dacă să trimit emailul sau nu; l-am trimis. Am apăsat SEND şi deodată toate mecanismele s-au pus în mişcare, nu puteam să dau înapoi, nu mai puteam să fac nimic. SEND. Paf. Şi orice fel de griji au devenit inutile.
Oare n-o fi mai uşor să-mi trăiesc viaţa la fel? Fac ceea ce cred eu că e mai bine să fac. Apăs send. Şi de-acolo, ce se întâmplă mai departe… pur şi simplu e jobul altcuiva.


Recent Comments