Bătaia e ruptă din Iad

Mă gândesc de vreo zece minute și nu găsesc nici o modalitate frumoasă de a spune ce am de zis: îi disprețuiesc pur și simplu pe bărbații care își bat soțiile și pe părinții care își bat copiii.

Cam în fiecare zi în știrile românești apar povești ca aceasta și în fiecare zi mi se frânge inima, pentru că știu că la știri se aude doar o sutime sau o miime din cazurile reale, care se întâmplă în fiecare zi în țară.

De-a lungul timpului am intrat în contact cu suficient de multe femei abuzate încât să știu că este greu și că le este frică să plece de-acasă. Că se întreabă dacă asta este decizia corectă sau dacă nu cumva își fac și mai mult rău. Știu că se gândesc cu groază din ce bani o să-și crească copilul sau copiii, unde ar putea locui, cum să facă să nu fie urmărite pentru că soțul le găsește “și în gură de șarpe”. Știu că, o dată ce pleci de-acasă, este ca și cum ai recunoaște public că ai fost agresată și că rușinea se vede la fel de tare ca vânătaia de lângă ochi.

Știu că o mare parte dintre români cred că bătaia este ruptă din Rai și că printre ei se numără și acei polițiști care nu fac nimic, pentru că nu vor să se bage într-o ceartă “între porumbei”. Știu că poți să fii hărțuită zile, luni și ani, până la punctul în care îți este frică și să ieși din casă, și să rămâi în casă. Cunosc și sentimentul de a-ți face în sfârșit curaj să povestești cuiva – polițist, preot, prieten – despre ceea ce ți se întâmplă și să primești ca răspuns doar ridicări din umeri sau, mai rău, sfaturi despre puterea îndurării și a iertării.

Pentru aceste persoane am adunat o listă de resurse care sper să le fie de folos atunci când își plănuiesc evadarea din această situație.

• În primul rând, dacă viața sau siguranța fizică vă este în pericol, plecați pur și simplu. Există relații care merită salvate, există motive și justificări pentru care s-a ajuns în această situație, dar rezolvați totul după ce sunteți în siguranță. Aveți grijă să aveți la voi măcar un act de identitate și banii din casă, oricât de puțini ar fi. Găsiți aici o listă de lucruri pe care ar trebui să încercați să le luați când plecați.

• Dacă nu aveți curaj să plecați de-acasă, încercați măcar un telefon la un centru specializat; acolo sunt oameni care nu vor râde, nu vă vor ține lecții și care vă pot ajuta. Aveți aici o listă completă a centrelor de consiliere din România.

• Dacă nu aveți unde să mergeți sau nu vă simțiți în siguranță la o prietenă acasă, este bine să știți că în România există adăposturi pentru femei aflate în situația voastră și că locația lor este ținută secretă. Dacă vreți să știți cum puteți ajunge la ele, sunați la numerele de telefon din lista de mai sus. Mai aveți posibilitatea să contactați organizațiile cu care Poliția Română colaborarează în mod direct:

• Centrul de Resurse Juridice – Bucureşti, Tel.: 021-212.06.90
• Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară – Iaşi,  Tel.: 0232 252 920
• Asociaţia Scop – Timişoara, Tel.: 0256 293176
• Artemis – Cluj-Napoca, Tel.: 0264.598.155
• Betania – Bacău, Tel: 0234 206016
• Fundaţia Comunitară – Constanţa, Tel.: 0241 520130
• Parteneri pentru Egalitate – Bucureşti, Tel.: 021 335 4175
• Salvaţi Copii – Bucureşti, Tel.: 021 316 61 76
• Fundația Sensiblu
• Poliția română vă sfătuiește să abordați o femeie polițist dacă vă simțiți mai confortabil decât să vorbiți cu un bărbat
• A fost recent adoptată o Lege privind combaterea violenței în familie care oferă persoanelor abuzate câteva instrumente legale care nu existau înainte:
  • Puteți cere ordin de protecție de la instanță
  • Puteți cere ca agresorului să i se interzică se întoarcă acasă
  • Puteți cere ca agresorul să nu aibă voie să se apropie mai tare de 200m față de voi
  • Puteți cere interedicția oricărui contact – prin telefon, email, orice altă formă de corespondență

Legea a fost adoptată datorită unei campanii demarate de Acasă TV – Durerea nu este iubire, un loc în care veți afla că nu sunteți nici pe departe singure.

Exact așa. Durerea nu este iubire. Nimeni nu “și-o caută cu lumânarea”, nimeni nu “o merită”, nimeni nu trebuie bătut “pentru binele lui”, nimeni nu este vinovat că celălalt “s-a enervat prea tare”.

Dacă aveți și alte informații despre adăposturi, centre etc, pot actualiza lista oricând, doar să mi le spuneți.

Dacă știți pe cineva în această situație, vă rog puneți-i la dispoziție aceste informații.

Mulțumesc,

Alcools vs droguri, o dezbatere mai în afara cutiei

“Adevărul e că urăsc alcoolul și îi urăsc pe bețivi. Îi urăsc cu milă, îi urăsc pentru neputința lor și mi-e și milă de ei pentru asta. Îi urăsc și pentru neputința mea, că n-am ce le face deși aș vrea. Majoritatea prietenilor mei cei mai buni, oamenii cei mai dragi mie, sunt bețivi. Se zice că oamenii cu probleme cu alcoolul sunt de fapt puțini într-o societate, dar pentru că fac multă gălăgie și multă distrugere, par mai mulți. Sunt cam 8% și eu cred că am băut cu toți. Am băut peste zece ani de zile mult și am tras multe din cauza asta. Nu știu cum să fac să ies din convenționalitatea asta liniștită a frazelor și să exprim ce simt și cum a fost și cum e. Nu vorbesc cu superioritatea celui care a scăpat – sau poate da, dar nu în primul rînd de acolo – și nici nu sînt chiar sfîșiat de situație, de obicei mă detașez, dar am momente de astea de ură.”

Dan Sociu - http://totb.ro/alcool-versus-iarba-i

vs.

“Alcoolul e un mecanism pe care-l ţin foarte mulţi sub control pentru că e un drog care se învaţă uşor şi care te integrează. Cînd îl cumperi, plăteşti accize, ajuţi şi statul. Ăia care nu beau şi nu fumează sînt adevăraţii evazionişti – un evazionist fiscal (muncitor la negru pe trei lei) plăteşte totuşi o taxă la sănătate cînd bagă nişte tutun cu alcool. Băutul şi fumatul sînt, practic, în societatea noastră din ce în ce mai exclusivist-fascistă, ultima formă de prezenţă de demn-plătitor-de-taxe pe care o mai poate avea un cetăţean. Alcoolul e ca benzina, pune totul în mişcare. Dacă plăteam accize pe haşiş, poate băgam mai mult. Aşa, consum doar dacă mă serveşte vreunul mai tînăr sau mai pus pe fapte mari.”

Costi Rogozanu - http://totb.ro/razboiul-rece-alcool-si-droguri

Un fel de dezbatere, pro/contra, pusă în scenă de site-ul Think Outside the Box. Cred că sună un pic dureros să citesc despre un subiect care mi-a afectat o mare parte din viaţă ca şi cum ar fi Superman vs. Batman, dar poate nici nu e nevoie de atât de multă încruntare – nici spre alcool, nici despre droguri.

Ce m-a mişcat cu adevărat în articolele de mai sus este că se cunoaşte, în sub un minut de lectură, cine a fost afectat de consumul de alcool al altuia şi cine nu.

Dependentele romanilor

Revista Science Focus pregateste un numar special despre dependentele in Romania. Cam asa ar arata un rezumat al acestora, publicat pe pagina de Facebook a revistei:

Sursa: http://www.facebook.com/sciencefocusmagazineromania (click pe foto pentru a o vedea mai mare)

Surprize? Nici una: se consuma alcool mai mult decat in Franta (tara vinurilor) si aproape la fel de mult ca in Rusia. Astept numarul cu drag si cu o convingere destul de mare ca nu se va scrie mai nimic despre viata celor care traiesc langa dependenti si dependentele lor.

In gura presei: dependenta

Acesta este unul dintre rarele cazuri în care o tragedie ajunge să fie căptuşită cu speranţa unor consecinţe pozitive: discuţiile despre adicţii, consecinţele şi tratamentul acestora au avut ocazia să iasă la suprafaţă în discursul public după moartea cântereţei britanice Amy Winehouse.

Una dintre cele mai influente şi elitiste publicaţii româneşti, Dilema Veche, a dedicat un întreg număr temei “Dependent? Depinde…“. Deşi a fost tratată mai superficial decât ar fi meritat, tema a beneficiat de contribuţia consistentă a doi specialişti în domeniu, care au adus în discuţie inclusiv problema codependenţei, a dependenţei de alte persoane.

Înainte de a vorbi despre dezbaterea românească, vreau să vă citez dintr-un articol - de asemenea generat de moartea cântăreţei britanice – publicat pe site-ul CNN.

Cu tonul ei totodată autoritar şi rugător, [Amy Winehouse] a devenit o emblemă pentru natura contradictorie a adicţiei: aparenţa exterioară a succesului, frământările şi disperarea interioare; ispitoarea stăpânire a unei arte şi stima de sine scăzută de desebutul acestia; presiunea de a te trata şi nevoia internă de autonomie personală cu orice preţ. Aceste contradicţii sunt familiare oricărui care s-a luptat vreodată cu dependenţa sau a trăit în apropierea ei. Adicţia pare un act voluntar. O băutură, o pastilă, o linie. Şi totuşi, indiferent de consecinţele devastatoare, de sclipirea, inteligenţa sau capacitatea de judecată a dependentului, data viitoare este de neoprit.” (puteţi citi articolul în întregime aici)

Articolul suprinde foarte bine unul dintre cele mai dăunătoare mituri ale dependenţei: “mie nu mi se poate întâmpla nimic, pentru că eu ştiu când să mă opresc, eu am voinţă suficient de puternică şi sunt o persoană inteligentă, nu ca ceilalţi.” Majoritatea dependenţilor pe care îi cunosc sunt persoane extrem de deştepte şi am ajuns să cred că, pe cât eşti de deştept, pe atât îţi vine mai greu să îţi înfrângi partea dependentă din tine care apelează cu precădere la justificări, motivaţii şi raţionamente care par logice.

În Dilema Veche am găsit unul dintre primele texte de circulaţie largă care menţionează codependenţa. Miruna Ţecheră, psiholog psihoterapeut, atrage atenţia că în dependenţă:

Mai poate fi vorba şi despre legătura cu o persoană/categorie de persoane de care depindem. Şi nu oricum. Ci emoţional – ne este teamă că vom fi respinşi, părăsiţi, admonestaţi, aşa încît renunţăm la a fi noi înşine, ne orientăm în funcţie de persoana/persoanele respective. Facem ceea ce acestea ne cer sau ceea ce ne imaginăm că aşteaptă de la noi. Avem nevoie de aprobarea şi de suportul lor. Iar în momentul în care sîntem în situaţia de a decide pentru noi, ne aflăm deja înstrăinaţi de propriile nevoi, ne găsim atît de lipsiţi de o viziune personală asupra vieţii, încît sîntem incapabili să hotărîm ori să acţionăm. Ne confruntăm cu îndoieli, cu teama de a face erori, nesiguranţă, dileme (!) insurmontabile. Viaţa devine atunci prea dificilă, astfel încît ne refugiem din nou în dependenţă ca într-un cerc vicios. Trăim fără a ne asuma responsabilitatea pentru propria viaţă, trăim aşteptînd ca altcineva să ne rezolve problemele sau blamîndu-i pe alţii pentru nemulţumirea noastră. (Puteţi citi articolul în întregime aici.)

Într-un alt articol din aceeaşi revistă, Alfred Dumitrescu (psiholog, psihanalist formator şi supervizor, membru fondator al Societăţii Române de Psihanaliză), atrage atenţia asupra unui alt pericol, ce poate apărea în fuga oarbă de orice fel de depndenţă: însingurarea, retragerea, ridicarea independenţei la rang de valoare de necontestat.

există, ca întotdeauna, şi un „revers al medaliei“; astfel, corelaţia dintre creşterea numărului de dependenţe diagnosticate ca atare şi subţierea legăturilor interumane în societăţile moderne, adică un fel de „dependenţă de independenţă“ (a se vedea, de pildă, proporţia de peste 50% a „căminelor cu o singură persoană“ din multe capitale europene) ne poate da de gîndit: oare a deveni din ce în ce mai in-dependenţi de ceilalţi nu ne face însingurarea intolerabilă în absenţa unor paleative chimice sau comportamentale?

Din acelaşi interviu cu Alfred Dumitrescu mai recomand două fragmente:

De ce fac oamenii dependenţe, cînd le fac?
Încerc să răspund pe scurt la o întrebare pornind de la care se poate construi un lung tratat de specialitate: dezvoltăm dependenţe în primul rînd pentru a încerca să controlăm o stare de tensiune interioară, ale cărei origini preferăm, în mod conştient sau inconştient, să le ignorăm. Cu alte cuvinte, recurgem la un „pansament“ cu efect trecător, dar imediat, şi evităm (din nou conştient sau inconştient) un „tratament“ care ne-ar obliga, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne (re)punem în chestiune nevoile, dorinţele, valorile şi opţiunile de viaţă. O a doua sursă a dependenţelor, de altfel nu total independentă (sic!) de prima, este căutarea plăcerii; senzaţia de relaxare oferită de fumatul unei ţigări, dezinhibiţia şi euforia produse de alcool sau alte substanţe, sentimentul de lipsă de responsabilităţi generat de subordonarea absolută în raport cu o autoritate sînt toate stimulatoare, într-o formă sau alta, de plăcere. Aşadar, evitarea suferinţei/neplăcerii şi căutarea plăcerii – aceste atît de fundamentale „motoare“ ale lumii animale – sînt, şi în cazul nostru, dar în moduri mult mai sofisticate, sursele primare ale dependenţelor de tot felul.

Unde e graniţa dintre normalitate şi patologie în ce priveşte dependenţele? 

Dacă ar fi să încerc totuşi să trasez o „graniţă“ între normal şi patologic, aş situa-o undeva în zona sentimentului de „nu pot fără“, adică a momentului din care consumul unei anumite substanţe, recurgerea la un anumit comportament sau prezenţa unei/unor anumite persoane în imediata apropiere sînt trăite de către individ ca fiind vitale pentru menţinerea unei stări de bine psihic sau organic.

Puteţi citi interviul complet aici.

Îmi pare rău că este nevoie de întâmplări atât de nefericite pentru ca o problemă atât de spinoasă precum dependenţa să poată fi dezbătută în mod deschis. Liniştea şi lipsa de reacţii din jurul subiectului adicţiei nu face decât să încurajeze societatea să îşi îngroape adânc capul în pământ şi să îi delegitimizeze  pe cei câţiva care fac eforturi să abordeze problema dependenţei.

Tratament pentru adictia de alcool

Asta este o insemnare scurta, am sa va semnalizez ca exista un ONG intitulat
Alianta pentru Lupta Impotriva Alcoolismului si Toxicomaniilor si care, printr-un proiect eruopean, pune la dispozitia beneficiarilor sai mai multe servicii printre care:

• centre de tratament in Bucuresti si la Targoviste
• o platforma pentru discutii despre pericolele alcoolismului
• o serie de traininguri pentru personal medical / de consiliere

Sper sa ii ajute pe cei dragi voua.

Părinții alcoolici riscă să transmită „viciul” copiilor

Nu este nici o surpriză pentru noi, dar Evenimentul Zilei abordează acest subiect în ediţia de astăzi:

Copiii cu părinți alcoolici riscă să moștenească, la rândul lor, problema, arată un studiu danez.
Femeile pot moșteni dependența de alcool de la părinți. Riscul este crescut în cazul copiilor cu istoric de alcoolism în familie, independent de sex, stat social al părinților și starea psihică a acestora. Riscul de alcoolism se transmite mai ușor „pe filieră feminină”, atrag atenția cercetătorii de la Universitatea din Copenhaga. Astfel, fetele vor moșteni mult mai ușor viciul părinților decât baieții. Paradoxal, studiile anterioare arătaseră că băieții „moștenesc” mai ușor predispoziția spre alcoolism.

Citiţi tot articolul în Evenimentul Zilei

perioadă de abstinenţă (nesenină)

am auzit expresia “abstinenta senina” la o întâlnire deschisă a Alcoolicilor Anonimi fără să o înţeleg prea bine din prima. din povestile celor prezenti, am priceput pana la urma ca era vorba de o abstintena fara frica, fara obsesii nebunesti, fara o dorinta si o nevoie continua de a primi acel lucru care i-ar face sa se simta instant mai bine. si ce este mai important, este o abstinenta in care alcoolul este prezent peste tot in viata lor, doar ca sunt suficient de puternici sa nu il vrea.

in ultimele doua saptamani am fost si senina, si “abstinenta”, dar din pacate nu pot spune cu mandrie ca am practicat “abstinenta senina”. pur si simplu fost plecata de langa “drogul meu”, adica nevoia aceea de a fi iubita de cineva anume (vorbeam despre care ar fi echivalentul alcoolului în cazul codependenţei, aici).

si a fost bine, nu neg. cer senin, veselie, eu fara priviri pierdute melancolic in nu-stiu-ce zare, eu fara sa trantesc din senin ceva, eu fara sa ma imbufnez, fara sa dau replici acide, eu convinsa de frumusetea vietii…

iar apoi m-am intors si in cateva priviri, cateva minute, cateva replici, cateva evenimente, un gram de viata trait din nou in viata mea cea adevarata si m-am intors ascultatoare in cei patru pereti ai codependentei mele.

abstinenta prin absenta este taaare usoara.

reproşurile celorlalţi

vecinii. ei sunt, desigur, bine intenţionaţi. ştiu că ai un soţ / tată / iubit alcoolic şi sunt suficient de delicaţi să îşi coboare vocea atunci când vorbesc despre “problema” lui. nu îi spun pe nume niciodată, dar aşa, din priviri, îţi transmit mesajul întreg, să înţelegi EXACT la ce se referă. vecinii te prind când cobori scările, când eşti în lift şi nu prea poţi ieşi sau când nu le pasă că tocmai le-ai spus “bună ziua” într-un pas foarte alert de sunt-grăbită-nu-am-timp-să-vorbesc. ei niciodată nu îţi fac reproşuri, ci doar îţi dau “sfaturi” despre cum să îl tratezi pe alcoolic. să vorbeşti cu el, dacă se poate, să se liniştească, să nu mai facă scandal, că deranjează, pentru că iată – e noapte, vorbeşte lumea, nu e frumos să fie atâta gălăgie şi trânteală într-un loc de oameni civilizaţi.

rudele. statul oficial de “rudă” conferă, desigur, un tip de autoritate SPECIALĂ, dar care nu implică niciodată responsabilitate. rudele ştiu mereu ce trebuie să faci cu alcoolicul şi îţi explică faptul că are nevoie de îngrijire, înţelegere şi că trebuie să îl faci să se lase de băut. să nu-i mai dai bani, să-i arunci sticlele, să nu-l laşi să plece hai-hui, să fii cu ochii pe el. fără nici cea mai mică îndoială – alcoolicul este responsabilitatea ta 100% şi dacă nu ai TU grijă de el, atunci cine?

colegii. aici, depinde cât sunt de afectaţi. în general, nu prea îţi spun nimic, doar se uită la tine în acel fel, în care îţi transmit faptul că te consideră personal vinovat de orice interferenţă a alcoolicului în viaţa lor – să spunem că vine la serviciu după bani şi pe drum se întâlneşte cu un coleg.

restul lumii. nu le prea pasă, dar trec pe lângă tine şi alcoolic aşa cum mai trec oamenii pe lângă un accident în mijlocul străzii: încetinesc pasul să se uite, iar apoi îl grăbesc imediat să plece cât mai repede de-acolo.

ei da, lor, tuturor, am învăţat să le trântesc în nas următorul răspuns: “nu, dom’le, n-am nici cea mai vagă intenţie să încerc să-l potolesc.”

abstine-m-as si n-am cui

măcar alcoolicii pot spune precis “sunt abstinent de 2 ani, 4 luni şi 10 zile”. au un moment precis pe care pot să-l pipăie, să-l prindă între degetul mare şi cel arătător şi să-l ridice ca pe un cartonaş în faţa celor cărora le vorbesc. se lasă de un ceva şi lucrurile stau destul de clar – te-ai lăsat sau nu te-ai lăsat. 

noi, codependenţii, de ce ne lăsăm, mai exact? ce este în paharul ăla pe care îl înghiţim cu obsesie zilnică? ce este substanţa aceea care pare ATÂT de gustoasă în primele secunde dinainte şi lasă atât de mult amar în sufletele noastre după?

din punctul acesta de vedere cu alcoolul, cu drogurile, cu mâncarea, cu dependenţa de cumpărat pantofi este mai simplu. nimeni nu se întreabă ce este ăla alcool, ce sunt ăia pantofi. ştii. şi te laşi. 

drogurile codependenţilor sunt multe: atenţia celorlalţi, aprobarea celorlalţi, notele de la şcoală, încurajările, iubirea, crizele, sfaturile, aşteptările, grija, cerinţele celorlalţi, dorinţele încă neformultate ale celorlalţi, controlul, vinovăţia, responsabilitatea pentru ceilalţi… multe. 

uneori înghit drogul şi nu-mi dau seama decât după aceea. dacă aş fi fost dependentă de şosete, aş fi ştiut: poftim, iată o şosetă, iată o şoşetă fascinantă desigur, dar nu, astăzi mă abţin de la şosete.

cu alte cuvinte, la noi abstinenţa îmbracă o formă mult mai bâjbâită. uneori se poate, alteori nu, de cele mai multe ori nu-i clar ce-i aia. alcoolicii au o vorbă: “abstinenţă senină”. cred că noi trebuie mai întâi să ne descurcăm tare bine la partea de “senină”.

microeconomia dependenţei

din punct de vedere macro, totul este destul de clar.  teoria, pe care o găseşti sub atât de multe forme în atât de multe cărţi, este limpede ca o lecţie despre bisectoare pe tablă.  

când suntem ridicaţi în picioare şi ascultaţi la lecţie sau când trebuie, de exemplu, să îi explicăm unui prieten sau prietene care trece prin acelaşi despre cum stau lucrurile, o putem spune netulburaţi şi înşirată în bullets-uri:

• este paradoxal, dar adevărat: de-abia atunci când accepţi lucrurile aşa cum sunt ele, acestea încep să se schimbe
• de-abia când faci lucrurile fără să aştepţi nimic de la ceilalţi din jurul tău, încep şi ei să facă ceva pentru tine
• iubirea necondiţionată înseamnă să îl laşi pe celălalt să facă alegerile pe care le doreşte, chiar dacă nu sunt cele pe care le doreşti tu. iubirea necondiţionată nu spune niciodată “nu te mai iubesc pentru că…”
• a avea grijă de tine este mult mai greu decât a avea grijă de ceilalţi, iar atunci când ai grijă de ceilalţi pentru că ţi se pare că altfel eşti egoist(ă), înseamnă că încerci să te eviţi pe tine
• când ai de făcut o decizie dificilă, aşteaptă să vezi cum te simţi
• frica este opusul iubirii. când ne lăsăm conduşi de iubire, mergem pe calea cea bună; când ne lăsăm conduşi de frică, suntem rătăciţi, în mijlocul câmpiei

Simplu. Banal. Clar.

Dar când îţi laşi papucii la uşă, intri în casă şi îţi dai jos şosetele murdare, când te uiţi să vezi dacă coşul de gunoi este plin sau nu… adică atunci când te întorci la viaţa măruntă, lucrurile nu mai sunt atât de simple sau clare. Atunci când e vorba de “micromangamentul” vieţii, cum faci? Unde-i lumina? Ce simţi? 

Îi dai bani, dacă ştii că îi bea, sau nu?

Şi cum să nu te enervezi dacă întârzie?

Şi cum faci să nu te simţi lăsat(ă) baltă de fiecare dată când se întâmplă asta?

Când o decizie te prinde între ciocan şi nicovală, cum o iei?

Ce înseamnă “acceptare” atunci când ţi se rupe sufletul?

Şi ce înseamnă “să-ţi trăieşti sentimentele” atunci când nu vrei să faci nimic altceva decât să mai rămâi în pat jumătate de zi?

 

Aici, în laboratorul practic, încep problemele. Oare asta înseamnă că nu ştim teoria suficient de ibne sau pur şi simplu că e normal să spargem eprubete înainte de a ne pricepe?