Desigur că am păreri, ca toată lumea. Ba chiar, știți cum se spune că tot românul se pricepe la politică și fotbal, ei bine eu mă pricep la ORICE. Criza economică? Mai durează. De ce se îmbolnăvește atât de des copilul prietenei mele? Pentru că mama lui nu prea stă pe acasă, dar când trebuie să îl oblojească îi acordă întreaga atenție. De ce se despart? Pentru că ea este o cicălitoare și jumătate, de aia! Cum e cu încălzirea globală? Păi se întâmplă, dom’le, nu vedeți că mergem dintr-o temperatură extremă în alta?
Ceea ce nu înțeleg este de ce, de fiecare dată când îmi ofer micile mele bijuterii de înțelepciune, cei în cauză nu mă răsplătesc cu recunoștința și mulțumire pentru binefacerea făcută. Uneori – bine, ok, cam de fiecare dată – chiar se întâmplă fix opusul: parcă îi și văd. Oamenii își îndreaptă spatele, își înțepenesc membrele și mușchii de pe față, mă privesc cu o privire cel puțin cam dușmănoasă și începem să ne certăm.
Studiu de caz:
Șeful: Din păcate, nu am reușit să realizăm proiectul, se pare că toată lumea a avut alte priorități.
Eu: Nu neapărat, mai există o explicație.
Șeful (deja contrariat): Care este aceea?
Eu (în imaginația mea, deja cu o aură de sfințenie deasupra capului, pentru adevărul profund pe care urmează să îl dezvălui): De exemplu, dacă am fi fost mai bine organizați în echipe și dacă proiectul ar fi fost supravegheat mai îndeaproape, toată lumea și-ar fi respectat deadlineurile.
Șeful (care, nici nu mai este nevoie să o spun, fusese cel responsabil de coordonare): În echipe v-ați organizat singuri și v-am avertizat de nenumărate ori ce se întâmplă dacă nu vă faceți treaba.
Eu (un pic contrariată de faptul că nu a căzut în genunchi să îmi mulțumească pentru faptul că i-am deschis ochii): Da, dar echipele au fost prea mari, de aceea nu au reușit să se întâlnească la timp, toată lumea s-a uitat în jur la ceilalți și a văzut că treburile încep să întârzie, apoi toată lumea s-a lăsat pe tânjeală, deci nu s-a mai făcut proiectul. A fost clar o problemă de coordonare.
Șeful (momentul inevitabil – se îndreaptă din spate, își încordează mușchii feței și mă străpunge cu o privire de parcă ar vrea să mă taie în două): Dar echipa TA de ce a rămas în urmă?
Eu (nu pot să cred că se ia de mine!!! Doar pentru că am avut curajul să spun ceea ce gândeam cu toții): Adică trecem la amenințări acuma?
Șeful (începe să i se citească un zâmbet pe față): Nu. Vreau să spun că mă aștept să te descurci mai bine data viitoare.
Eu (deja cu toate armele încărcate): Adică a fost vina mea???
Șeful (deja obosit de schimbul de replici): Adică vrei să spui că a fost a mea???
…și conflictul mai continuă câteva minute bune. Niciodată nu câștig.
Paradoxul este că sunt bine intenționată de fiecare dată și că am nevoie de o mulțime de curaj să spun ceea ce am de spus . Devin extrem de agitată și simt să întreaga mea soartă stă în acceptarea a ceea ce am de spus. Uneori poate chiar am și dreptate, dar am observat că nu este deloc relevant.
Am mai observat că numeroși oameni din jurul meu par a fi capabili să își ofere părerile, în general incomode, fără să stârnească astfel de animozități. Și m-am întrebat cum fac.
- Încep prin a vorbi despre ei înșiși – cum s-au simțit, ce i-a determinat să se simtă așa, cum au văzut ei lucrurile
- Nu atacă niciodată – scopul lor nu este să arate cu degetul un vinovat, ci să se întrebe cum s-ar putea face lucrurile mai bine în viitor
- Nuanțează – îi ascultă și pe ceilalți, își mai ajustează poziția în funcție de noile informații, nu despart lumea în alb și negru
- Nu țin neapărat să aibă dreptate – pentru ei este mai important să își lămurească poziția decât să fie toată lumea de acord cu ei.
- Nu își pun niciodată problema în termeni de “a pierde/ a câștiga”, pentru că miza nu este atât de mare pentru ei cât pentru o persoană nesigură pe sine
Capacitatea aceasta de a fi diplomat în situații incomode se numește asertivitate și am de gând să o învăț și să o aplic cât mai curând.
La urma urmei, este doar o părere, nu este o chestiune de viață și de moarte. Desigur, mai puțin în cazul în care ești codepenent.
5 comments
Comments feed for this article
February 21, 2012 at 10:18 am
lucia
Multumesc pt articol si pt sinceritate , m-am recunoscut in detaliu , si eu sunt codependenta si lucrez asupra mea sa reusesc sa am relatii bune cu ceilalti , de multe ori nu stiu unde gresesc , observatiile tale mi-au facut foarte bine: cei care vor sa ma ajute si nu stiu de codependenta imi tot spuneau ca am probleme de comunicare : cred ca toti codependentii avem , dar cauzele sunt altele decat cele pe care ei le indica. Am sa ma documentez si eu despre”asertivitate”, poate ma va ajuta si pe mine sa inteleg mai bine cum sa comunic.
February 21, 2012 at 9:34 pm
sara
Multumesc ca imi spui asta, ma bucur ca se regasesc oameni in ce scriu eu. Numai eu stiu cat de mult m-am bucurat atunci cand am aflat ca mai exista sute de mii de oamni ca mine!
Iti recomand o carte despre care nu am scris pe blog pana acum: http://www.amazon.com/Lifeskills-Adult-Children-Ed-D-Woititz/dp/1558740708. E o carte care ia, rand pe rand, lucrurile de bun simt despre care nu a avut cine sa ne invete, si explica ce este normal si ce nu in anumite situatii. Nu am citit mai mult de un capitol, dar cel pe care l-am citit m-a ajutat enorm, pentru ca am invatat sa ascult. Inainte, cand vorbeam cu cineva, nu incercam decat sa impresionez sau imi faceam griji peste griji sa gasesc lucruri de spus dupa ce inchide gura.
Pare un pic “ca la gradinita”, dar sincer, pentru mine este perfecta.
February 21, 2012 at 10:07 pm
Daniela
si eu m-am regasit 100% in articolul asta
eu primesc feedback-uri agresive sau imi sunt prost intelese ideile, uneori ma si sperii de ce reactii declansez la altii.
O sa citesc cartea.
Multumesc.
Multumesc pentru tot site-ul, nu numai pentru articolul asta.
February 22, 2012 at 8:10 am
sara
Multumesc Daniela. Sa stii ca si mie imi plac mult cartile lui Lise Bourbeau
March 14, 2012 at 11:34 am
Gelu
Pentru mine este o placere sa vb despre mine insumi bineanteles cu persoane care sunt la randul lor sincere. Ceea ce imi displace la anumite persoane este ca fac unele lucruri doar din complezenta. Referitor la articol citind studiul de caz oberv ca Sara vrea sa isi convinga seful de ceva. Eu cred ca trebuie sa fim atenti inainte de a trage concluzia ca cineva bate un apropo. Daca observam bine seful nu a vorbit nimic de incompetenta. Sara a incercat sa combata o parere cu propria ei parere. Cui ii ia ea apararea si care este miza. A vorbi neantrebat in fata sefului mi se pare lipsa de respect. Un sef fara sa isi dea seama poate ajunge sa se planga unui angajat. Codependentii sunt foarte buni ascultatori ma refer ca ii intereseaza problemele altora. In realitate nu era nimeni vinovat pt proiect dar pentru ca s-a ajuns cu discutia la vina aceasta se datoreaza atat greselii sefului cat si greselii angajatei. Eu mi-am dat demisia pt ca ceea ce o vorba dea sefului care nu era decat prerea lui personala. Bineinteles ca asa ceva nu as mai face nicidecum dar atunci nu stiam ca sunt codependent. La urma urmei seful Sarei poate o fi avut dreptate dar numai partial. “Se pare ca TOATA LUMEA a avut alte prioritati “. Ceea ce am subliniat eu este doar parerea personala a sefului. Incertitudinea a devenit certitudine . Daca Sara era sefa in locul sefului situatia ar fi fost alta ? Oare la urma urmei era o chestiune de organizare si supraveghere ? Un adevarat sef nu da vina pe cei din subordine pt ca nu e practic sa faci asta. Un adevarat sef da dovada de ASERTIVITATE.