Zidul plângerii AICI

Când am început să aflu despre codependență, m-am hotărât să fiu vitează. Ecaterina-Teodoroiu de vitează. Să îmi ridic bărbia și să înfrunt fiecare dimineață cu toate armele pe care le am. Să stau neclintită în fața fiecărui obstacol care îmi apare în față și să privesc orice frică, orice problemă cu o privire de oțel.

Și mai ales, cel mai important. Să nu mă plâng niciodată. NI-CIO-DA-TĂ. Pentru că sunt o vitează.

Sau cel puțin așa îmi închipuiam că trebuie să fiu.

Dar între timp, mi-am dat seama cei care m-au ajutat să respir în tot acest timp nu erau cei îndârjiți, cei care nu crâcneau, cei care vorbeau mereu cu optimism doar de vindecare și înțelegere. Ci erau cei care se plângeau cu sinceritate.

Ei m-au făcut să mă simt normală, pentru că sinceritatea lor mi-a arătat că nu sunt sigura care se simte așa. că nu sunt nebună, că nu sunt defectă.

Așa că această însemnare este fix ca să mă plâng, ca să știți cum mă simt. Și dacă vreți și voi să vă plângeți, să vă victimizați, să explicați cât de greu este… vă aștept în comentarii.

Mă simt îngrozitor pentru că nu știu cine sunt și nu știu cum să fac să nu aflu și când îi aud pe ceilalți înțelepți care îmi spun “fii tu însăți” îmi vine să mă transform într-un personaj de desene animate, de ăla care are puterea să alerge repede-repede pe vârful unui deal și să urle din toți plămânii și apoi să se întoarcă înapoi și să spună calm “hei, mulțumesc pentru sfat, nu mă gândisem niciodată la asta”.

Îmi fac griji că nu sunt o optimistă. Toți spiritualiștii new age, toți creștinii educați, toți budiștii, toți hinduiștii vorbesc despre cum bucuria aduce după sine mai multă bucurie, optimismul mai mult optimist, iubirea mai multă iubire. Și pentru că nu mai găsesc resursele să mă bucur și nici să sper ca la carte, îmi fac încă și mai multe griji. Pentru că pesimismul aduce de la sine mai mult pesimism, iar furia mai multă furie, iar tristețea mai multă tristețe.

Sunt convinsă că toți ceilalți au o voce interioară care-i ghidează mereu și le spune ce să facă în fiecare situație. Și că vocea lor este și fermă, și iubitoare, și puternică, și înțeleaptă. Așa că din când în când încerc să o strig pe a mea și tot ce aud ca răspuns sunt gândurile mele panicate ca niște găini “O doamne, nu aud nici un răspuns, de ce nu răspunde nimeni?”

Mă uit în jurul meu și-i văd pe toți ceilalți cum reușesc, fiecare pe calea lui și pe drumul lui pe care pășesc cu atâta siguranță de parcă ar fi pavate peste tot cu semne de “pe aici” și eu tot am impresia că mă pierd prin pădure și că încerc ba o cărare, ba alta, până ce ajung înapoi în aceleași locuri din care am plecat.

Și în relațiile cu ceilalți? De-abia pot să-mi mai deschid gura. Pentru că am impresia că toți ceilalți știu exact ce să spună și cui să spună, iar când spun eu ceva sună greșit, sună defect și toată lumea se uită ciudat la mine. Așa că gândesc mai mult și tac mai mult și din când în când mai deschid gura să spun câte ceva, dar pentru că am gândit atât de mult acel ceva este o informație procesată și reprocesată până ce ajunge să fie doar o propoziție pe care nu o înțelege nimeni.

Și mai cred că ceilalți au o imagine clară asupra celor care le sunt prieteni și celor care nu. Iar eu mă uit în jur și mă întreb dacă o fi normal să mă cert atât de mult cu ai mei și dacă e normal ca în fiecare ceartă cuvintele să devină din ce în ce mai tăioase și îmi zic să nu, apoi încerc să plec din acele relații, apoi mi se spune că reacționez exagerat, așa că, în final, ajung să mă întreb dacă sunt eu normală sau sunt isterică, dacă am pretenții exagerate sau echilibrate, dacă eu sunt aia rezonabilă sau aia supărăcioasă și până la urmă îmi pun capul în jos și nu mai zic nimic.

Sunt lucruri la care parcă aș vrea să renunț, dar parcă nu, apoi am impresia că tot primesc tot felul de semnale despre ce trebuie să fac, dar niciodată suficient de clare încât să mă determine să iau o decizie. Și oricât aș calcula în capul meu, știu că nu pot să ajung la un rezultat, apoi îmi aduc aminte că nu este “spiritual” să calculezi, că oricum nu voi putea prezice vreodată ce se va întâmpla mai departe, astfel încât îmi întreb din nou vocea “ce vreau să fac” și ea tace.

Nu sunt credincioasă și asta îmi face viața foarte grea. Mai toată copilăria mea, nu am fost credincioasă pe motive raționale – “că nu există dovezi”. Acum, mai nou, rațiunea îmi dă toate motivele să fiu credincioasă, dar sufletul nu i se poate pune cumva de acord, așa că nu sunt, chiar când încerc să fiu, chiar când îmi promit că cel puțin trebuie să fac o încercare. Iar uneori îmi spun că simpla dorință de a crede în ceva, așa cum o am eu, este suficientă pentru a fi ea însăși credință, dar nici măcar în felul ăsta nu pot să mă păcălesc.

Și cel mai rău și mai rău este că scriu toate astea și nici măcar nu-mi dau seama dacă sunt chestii sincere sau sunt povești pe care le inventez eu despre mine și care ascund lucruri pe care nu vreau să le văd.